Martirii din noi
Citesc o carte senzaţională, “Sacred Performances: Islam, Sexuality and Sacrifice”, de M.E. Combs-Schilling, care analizează rolul ritualurilor în naşterea, renaşterea şi rezistenţa celei mai vechi monarhii din lume, cea a Marocului.
Cartea o ia cătinel-cătinel, de la cum a ajuns nenea Mahomed să fie aşa mare şi Islamul aşa fortzos. Şi-ajungem la Ibrahim (aka Abraham din creştinism), la episodul cu sacrificatul fiului -> mielului.
Refăcut, fireşte, apoi de Mahomed, de monarhii Marocului, de bărbaţii care-şi fac nevasta pură să-şi verse sângele de neprihănită în noaptea nunţii, îmi alunecă mintea instant la Hristos, la arhetipul Fiului care îşi oferă benevol şi sumisiv viaţa pentru a respecta voinţa Tatălui / binele comunităţii, îmi zboară mintea şi întorc faţa spre monitor… unde dau fix de poza de mai sus, pe care mi-am pus-o astăzi ca poză de profil pe Facebook, însoţită de citatul de mai jos:
“Life is not easy for any of us. But what of that? We must have perseverance and above all confidence in ourselves. We must believe that we are gifted for something, and that this thing, at whatever cost, must be attained.” Marie Curie
Înghit în sec
Eu sunt aici, în New York, cochetând cu foamea, cu frigul, cu posibilitatea ca în curând să nu mai am bani de chirie, etc., sacrificându-mă pentru un vis, care, surpriză!, implică binele a cel puţin unei comunităţi.
E incredibil ce face antropologia din mine. De când am venit, mă tot descompune în bucăţi şi-mi arată de unde provine fiecare, făcându-mă să mă întreb dacă există şi ce anume este cu adevărat “mine” şi “eu” şi în ce măsură sunt conştientă de cât de condiţionată cultural şi spălată pe creier sunt… de ce am eu nevoie, de fapt, ca om şi cine sunt eu.