Pe Barba Mea

Căutând ceva în nişte documente mai vechi, am dat peste acest post, pe care l-am scris pe 17 mai 2009 pentru blogul meu de atunci (primisem o leapşă de la cineva). Eram student Erasmus în Belgia de 5 luni deja şi mi se pare că spune câteva chestii poate importante. Anyhow, cam aşa am ajuns eu să iubesc România.

Nu am schimbat absolut nimic la el, i-am pus diacritice doar. Nu e prea bine scris, dar n-am vrut să intervin ca să-i las intact pulsul cu care a fost scris.

Deci

“Ce aş schimba la România?

Felul în care se uită Românii la ea. Şi, implicit, felul în care vorbesc despre ea. Categoric.

Am plecat din România fără să-mi iubesc ţara prea mult. Îmi spuneam şi spuneam că faptul că sunt cetăţean român e doar o întâmplare, că eu nu simt că aparţin vreunei naţiuni, ci că, mai curând, mă simt cetăţean internaţional (că de, m-am simţit foarte bine şi m-am adaptat în toate locurile în care am fost/locuit până acum).

Patriotismul, sentimentul identitar naţional, spiritul civic… nu prea ne caracterizează ca români, în foarte mare parte, trebuie să recunoaştem. N-am întâlnit niciun român, în niciuna dintre călătoriile mele (şi am întâlnit mulţi) care să afirme mândru că e român. Am întâlnit oameni care mi-au spus că nu s-ar mai întoarce în ţară pentru nimic în lume, căci vor de la viaţă “mai mult decât ceea ce oferă România” (eu aş spune mai curând că e vorba despre ceea ce-ţi oferi TU în România, n-am văzut câini cu colaci în coadă pe niciunde pe unde am fost).

Când m-am întors acasă în vacanţa de Paşte, spunând în stânga şi-n dreapta cât de mult am ajuns eu să iubesc România, nu am primit decât priviri consternate, expresii tacite ale unor gânduri pe care le puteam uşor ghici: “Şi-a pierdut minţile?”. Am fost întrebată chiar de câţiva ”Ce e de iubit aici?”

Frumuseţile naturale: avem o ţară absolut superbă, m-am uitat la nişte filmuleţe pe youtube, în timp ce lucram la prezentarea României pentru cursul “Focus on Europe”, şi mi s-a înălţat inima cu câteva ceruri, de mândrie, iar pielea s-a electrizat în sute de buburuze văzând cât Frumos defineşte această ţară şi câte locuri incredibile ascunde;

OAMENII OAMENII OAMENII: iubesc Românul. Iute la minte, cu umor picant-savuros, coţcar, sceptic, pus pe şotii, detaşat-relaxat în adâncul firii (chiar şi când n-ar trebui să fie), deschis, cald, prietenos, curios. Uneori dintr-o bucată, alteori într-o ureche, cateodată cu ochelari de cal, altădată fără ochelari deloc, dar… savuros!

Dacă americanii de rând cred tot ce li se spune, Românul meu drag nu crede nimic din ce i se spune ) Trebuie să-i demonstrezi că apa e udă, să-l laşi să se convingă el singurel cu epiteliile din dotare. De asta îl iubesc eu aşa tare! Petrecem cu tot trupul, râdem din tot sufletul, suferim şi ne jeluim cu tot patosul. Suntem călare pe Viaţă, iar nu Viaţa pe noi. Românul şi-ar fenta şi imaginea din oglindă, de-ar putea Şi asta e bine? Da! Îţi trebuie isteţime, imaginaţie, curaj şi umor să fentezi cum fentează Românul! Nu şi le canalizează în cea mai bună direcţie, dar faptul că aceste trăsături există nu poate fi decât minunat!

Femeile: româncele sunt incredibil de frumoase. N-am mai văzut pe niciunde o asemenea concentraţie de femei frumoase pe metru pătrat ca-n România (dar a se nota că n-am fost încă în Spania, Rusia sau America Latină).  Româncele sunt, pur şi simplu… Frumoase.

AST(e)A iubesc eu la România. Şi mi se par motive mai mult decât suficiente pentru a-mi justifica dragostea pentru ţara mea dragă. De când am ajuns în Belgia, în fiecare luni dimineaţă, studenţii din doua ţări diferite îşi prezintă ţara -> ţările. Am aflat multe lucruri despre multe naţiuni şi culturi, care mi s-au relevat sub diferite aspecte şi în timpul interacţiunilor zilnice.

Am văzut ţări cu 3 milioane de locuitori, ca Lituania, ai cărei ambasadori, studenţii, plesneau de mândrie că sunt lituanieni. Lituania nu este nici pe departe mai frumoasă ca România. Nu este nici mai mare, nici mai bogată, nici mai bine dezvoltată. În aceste condiţii, ei de ce pot fi mândri de ţara şi identitatea lor naţională, în timp ce majoritatea românilor pe care i-am cunoscut peste hotare nu face decât să-şi renege/ ascundă rădăcinile?

Asta mă doare cel mai mult. Românii îşi toarnă singuri cenuşă în cap şi, ceea ce e şi mai rău, îi toarnă cenuşă în cap şi ţării. Noi singuri promovăm o imagine gri şi tristă a ţării noastre, dincolo de orice campanie nereuşită de branding naţional. Mă doare foarte tare faptul că nu ne înţelegem istoria şi poporul.

Situaţi la graniţa dintre Orient şi Occident, am fost mereu sub stăpânire/ dominaţie/ suveranitate străină. Mereu alta. Valuri şi valuri de migratori ne-au trecut graniţele, de fiecare dată pârjolind, jefuind, asuprind Românul. De-a lungul istoriei, decizii politice şi administrative au fost luate şi schimbate în permanenţă fără ca nimic să-i fie explicat Românului de rând. Care se trezea mereu în situaţia de a schimba armele, stăpânul, tributul. Şi-atunci de ce să ne mai mirăm că românii nu au încredere în clasa politică?

Că aşteaptă ca salvarea şi prosperitatea neamului să vină din mâini străine (UE, investitori străini), de vreme ce toată agoniseala le-a fost luată de-a lungul secolelor tot de străini sau în numele străinilor? Că n-au încredere decât în sine şi-n vaca din curte? Că nu sunt “vizionari”, că nu gândesc eficient în viitor? Venim după 40 de ani de comunism, cine a fost ajutat, învăţat, încurajat sa GÂNDEASCĂ în comunism vreodată??

Dacă noi nu ne înţelegem, nu ne acceptăm şi nu ne respectăm determinismul istoric naţional-identitar, cu siguranţă niciun străin n-o va face.

Ce-aş schimba eu la România?

Felul în care se uită Românii la ea. Şi, implicit, felul în care vorbesc despre ea. Categoric.”

Şi iaca-aşa debută, în urmă cu 2 ani, dragostea mea pentru România şi interesul în identitate naţională care m-au adus la Columbia.