Blog

Cum suntem condiţionaţi

Poate e vorba doar de mine şi de câţiva dintre prietenii mei apropiaţi. Poate numai pe noi ne lovesc din când în când întrebări ca “Pentru ce trăiesc eu?“,  ”Ce scop/ valoare are viaţa mea?“, “Mi-o trăiesc cum trebuie?“,  ”Are viaţa mea vreo utilitate pentru ceilalţi?” etc. (Mai ales dacă ultima întrebare face click pentru tine, stay with me )

Poate doar noi ne uităm cu jind şi invidie pe gaura cheii vecinului, unde iarba pare mai verde  şi capra mai puţin leproasă, nereuşind de cele mai multe ori să ne iubim orătăniile din bătătură după ce le măsurăm cu ocaua mică a percepţiei distorsionate de gaura aia a cheii, perfectă, dar mică şi încăpăţânată.

Şi chiar de-ar fi vorba doar de mine şi de câţiva dintre prietenii mei, şi tot o să scriu postul ăsta, pentru că-ntr-o lună cu ger şi zăpadă, unul dintre oamenii cei mai frumoşi, mai inteligenţi, mai talentaţi şi mai sensibili pe care i-am cunoscut vreodată, cu care am împărţit multe experienţe importante în facultate, şi-a pus capăt zilelor (poate şi) din cauza a ceea ce voi scrie în continuare.

Nu mai vorbisem de ceva vreme, însă o prietenă dragă mi-a povestit o discuţie în care se ridicase problema lipsei de sens şi-a zădărniciei existenţei. Şi ştiu clar că pentru mine (şi probabil pentru prietenii noştri comuni) viaţa nu va mai fi niciodată cum a fost înainte de acest moment.

Şi mai scriu postul ăsta din cauza mailurilor pe care le primesc din partea câtorva prieteni de acasă, care îmi spun că, pe lângă ei, mai sunt mulţi deprimaţi, demotivaţi, etc. Bine, hai, recunosc, îl scriu şi pentru mine, că am şi eu nevoie de el

Oricum, nu care cumva să te-aştepti la vreun răspuns deschizător de uşi în cele ce urmează.

Dar poate, până la urmă, nu (doar) răspunsurile sunt cele care deschid uşi.

Vreau să scriu despre o singură frază care m-a făcut să mă las pe spate şi să-mi pierd privirea o vreme pe tavanul bibliotecii Butler’s Library.Pentru că a strivit o cutie  în care operez/operam: existenţa mea trebuie să aibă/ are un scop şi o utilitate pentru (eventual cât mai mulţi) oameni. Iată fraza:

Imperialist nostalgia occurs alongside a peculiar sense of mission, “the white man’s burden”, were civilized nations stand duty-bound to uplift so-call savage ones. In this ideologically constructed world of ongoing progressive change, putatively static savage societies become a stable reference point for defining  (the felicitious progress of) civilized identity. (Renato Rosaldo)

Rephrasing (în mailul trimis unei prietene dragi aseară):

Imperialismul le-a inoculat oamenilor ideea că au un scop (pentru că, EVIDENT, scopul puterilor coloniale era să asigure “progresul” coloniilor – deci să le supună, iar scopul misionarilor era cel de a asigura “progresul” sufletesc prin impunerea noilor religii – şi de aici condiţionarea noastră: ne-am născut cu un scop, existenţa noastră trebuie să aibă un scop, să facem lumea mai bună, etc. right?)

Lăsând cu totul în afara acestei discuţii faptul că binele dorit era si este cel perceput ca fiind astfel de “Occident”, civilizaţie, progres, etc., ca şi cum binele există per se, ca un dat universal, şi nu depinde de fiecare context particular în parte, etc – nicio idee nouă aici, totul clasic.

Şi pentru că m-am cam săturat să tot citesc de Big Bad Wolf  The West, buhuhuu, o să fiu corectă şi-o să menţionez că şi religiile/ curentele orientale care devin tot mai populare în “Occident”, tot cu binele lor propriu vin să panseze rănile lăsate de Big Bad Wolf Capitalism pe bieţii muritori “de rând”, aflaţi în (aceeaşi) derivă (de când lumea).

Ce norocoşi suntem, avem numai salvatori! Like usually.

Fie că trimit mantre sau transporturi de apă potabilă. Tu cumperi oricum, fie apă, fie o lecţie de yoga, fie o muzichie zen pe care o asculţi gratis pe youtube, cât subconştientul tău înregistrează reclamele de pe margine. (vedeţi cum şi eu sunt prinsă în povestea asta cu Big Bad Wolf ?)  Make no mistake, sunt la fel de condiţionată, am doar gura mai mare.

Acum o să fiu (prea) sinceră şi-o să mărturisesc motivele pentru care am avut şi am nevoie de un scop (cred). O să vorbesc strict în numele meu. Dacă aşa stau lucrurile şi la tine, o fi vreun accident:

Pentru că mi-e super frică de moarte. Serios. Mi-e frică că sunt un nimic mic mic, că sunt o întâmplare, şi-atunci am nevoie de-un ego MARE MARE de care să mă ţin să nu mă înec. În bezna aia a omului primordial. Ăla de-a găsit zeii şi poveştile pe marginea cărora brodează religiile de astăzi.

Eu cred că e foarte bine, dacă şi când îţi vine, să faci un munte sau un grăunte de bine cui vrei. Cred cu tărie în existenţa unei bunătăţi autentice în oameni. Şi mai cred că, dacă tot avem ego, e ok să facem ceva cu el.

Dar mai cred că, şi stay with me, că asta e important tare

Dragii mei prieteni, mai cred că poate e ok şi suntem ok  şi dacă astăzi n-am ajutat lumea cu nimic, n-am făcut-o un loc mai bun, ci doar ne-am ajutat pe noi să luăm ce-i bun pentru noi din ea. Şi dacă mâine vom face acelaşi lucru. Atât.

p.s. Şi mie mi-e frică. Serios Da’ ce să-i facem? Oricum, suntem mulţi. Mulţi tare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.